Ai iubit vreodata un om nepotrivit, iar dragostea ta s-a transformat in regret, pictand pe panza scurta a vietii tale cea mai mare greseala?
Romanul prezinta o poveste de dragoste cu aspecte psihologice ale abandonului, dependentei de oameni, fricii de singuratate. Un roman atipic care te poate ajuta sa intelegi unde si de ce ai gresit in relatiile cu oamenii pe care candva i-ai iubit ca pe niste zei. Un roman de dragoste, de suferinta, un roman al realitatii crunte.
Fragment din romanul "Iarta-ma ca te-am iubit" de Ela E.H.:
"Nu intotdeauna ne gasim acolo unde ne-am pierdut. De multe ori, crezand ca nu mai existam precum candva, avem tendinta sa ne igonoram inconstient. Si intorcandu-ne la originile pierderii ne pierdem iar si iar pana ce, in final, ajungem sa uitam drumul inapoi si catre putinul care mai ramasese din noi si sa ne pierdem definitiv si irecuperabil. Daca ne pierdem pe noi insine, uneori trebuie sa mergem inainte si sa nu privim in urma noastra. Poate ca un alt „eu” ne-ar ajuta mai mult decat acel vechi „eu” care ne-a tarat prin mocirla suferintei si a pierzaniei. Uneori e nevoie de curaj, alteori de acceptare. Uneori trebuie sa ne declaram invinsi doar pentru a ne permite sa nu pierdem farama de putere necesara pentru a renaste inainte ca bataliile vietii sa ne doboare complet. Uneori trebuie sa acceptam sa traim fara ceva, alteori sa invatam sa traim cu prea mult. Uneori picam si e normal. Ne ridicam si asta e normal din nou. Sa ramanem constanti nu inseamna neaparat ca traim, ci doar ca existam. Sa pleci, uneori, e absolut necesar, in timp ce sa te intorci e doar o alegere."
"Nu intotdeauna ne gasim acolo unde ne-am pierdut. De multe ori, crezand ca nu mai existam precum candva, avem tendinta sa ne igonoram inconstient. Si intorcandu-ne la originile pierderii ne pierdem iar si iar pana ce, in final, ajungem sa uitam drumul inapoi si catre putinul care mai ramasese din noi si sa ne pierdem definitiv si irecuperabil. Daca ne pierdem pe noi insine, uneori trebuie sa mergem inainte si sa nu privim in urma noastra. Poate ca un alt „eu” ne-ar ajuta mai mult decat acel vechi „eu” care ne-a tarat prin mocirla suferintei si a pierzaniei. Uneori e nevoie de curaj, alteori de acceptare. Uneori trebuie sa ne declaram invinsi doar pentru a ne permite sa nu pierdem farama de putere necesara pentru a renaste inainte ca bataliile vietii sa ne doboare complet. Uneori trebuie sa acceptam sa traim fara ceva, alteori sa invatam sa traim cu prea mult. Uneori picam si e normal. Ne ridicam si asta e normal din nou. Sa ramanem constanti nu inseamna neaparat ca traim, ci doar ca existam. Sa pleci, uneori, e absolut necesar, in timp ce sa te intorci e doar o alegere."
Cazuta la pamant in furtuna suferintei, dupa ce singurul barbat pe care il iubise ii intorsese spatele fara niciun regret, o simpla femeie este salvata de un strain. Nu doar ca o prinde de mana, ci o aduce la pieptul lui, cat sa o vindece si sa o protejeze.
Va ramane femeia in bratele lui sau va alerga sa imbratiseze barbatul ce candva o abandonase? Mai mult, cat poate schimba un copil decizia si, implicit, viata femeii? Cine si cui va ajunge sa spuna: Permite-mi sa te mai iubesc putin? Cine era bolnavul de iubire, cand se imbolnavise si, mai ales, cum avea sa se vindece?
Toate aceste intrebari isi gasesc raspunsurile in paginile romanului ce va va frange inimile cu suferinta, vi le mangaia cu iubire si le va salva prin iertare.
Fragment din romanul Permite-mi sa te mai iubesc putin" de Ela E.H.:
"Cand am deschis usa garsonierei, un miros de singuratate mi-a sufocat plamanii. Am pasit sfasiata de durerea anilor trecuti si mi-am lasat usor geanta pe canapea. Cartile mele, aruncate prin toate colturile casei, erau dovada ca nu avusesem alaturi de mine in viata mea decat niste personaje create de oameni, dar eu aveam nevoie de oameni in carne si oase, creati cu maiestrie de Dumnezeu. Am deschis usa frigiderului si am gasit o sticla de vin rose. Candva, plecasem cu gandul ca n-am sa ma mai intorc probabil niciodata, dar cu o speranta in suflet ca acel niciodata nu va dura prea mult. Mi-am deschis sticla de vin si am lasat lichidul vechi sa isi gaseasca locul in paharul suferintei din care bausem cu ani in urma si care inca era pastrat la uscat in suportul de vase. Primul pahar l-am inghitit pe nerasuflate de parca nu mai simtisem gustul acela de o vesnicie... de parca aveam nevoie sa imi amortesc sufletul inainte sa imi deschid fiecare cusatura si fiecare rana si sa le las sa sangereze pana ce aveau sa se opreasca de la lipsa de sange incarcat cu durere.
Am mai turnat lichid in pahar si am deschis fereastra larg lasand aerul de afara sa ma cuprinda, sa ma scalde si sa ma mangaie cum stie mai bine. Acum, eram acasa... Curand, dupa ce pulsul mi-a revenit la normal, m-am asezat la birou si am gasit vechiul meu jurnal. Paginile incepusera sa-si schimbe culoarea... de lipsa mea, de singuratate sau poate... de vreme lunga. Pe unele foi puteai sa simti lacrimile copilei ce cautase fericirea intr-un strain ce nu avea suficienta nici pentru el. Nu el era vinovat pentru starea in care eram. Nu el fusese cel care imi rapise fericirea, caci nu putea fura ceva ce nici nu dobandisem si nici cel care era dator sa imi resusciteze inima moarta din cauza lipsei de iubire, ci cei ce provoacasera aceasta risipa de fericire - tata si mama. Doar ca ei nu se regaseau nicaieri in filele jurnalului meu...
Am luat pixul asezat pe marginea biroului si am inceput sa scriu prima scrisoare catre mama. Am lasat-o sa se reverse pe paginile jurnalului meu, cum se revarsa izvorul de munte printre pietre."