Cândva, cea mai frumoasa dintre zâne cade în cursa întinsă de un muritor, transformându-se astfel într-una din ielele care bântuie văzduhurile. El, prințul fără scrupule și fără suflet, se trezește că devine peste noapte moștenitorul de drept al Regatului. El este tot ceea ce Ea detestă și urmărește să pedepsească. Ea este tot ce El vânează! Două suflete destinate să se distrugă unul pe altul, dar să și ajungă față în față!
Va avea putere Dragostea să rupă blesteme vechi de când lumea și să distrugă bariere ridicate dinadins între cele două lumi?
"Privea pe furiș la bărbatul care mergea alături de ea. Ar fi vrut să întindă mâna și să îl atingă, să îi simtă căldura trupului, să îi privească ochii verzi, pătrunzători. Crezuse că știuse ce înseamnă durerea până atunci, dar se înșelase. Nu trăise decât o minciună. Știa prea bine ce era... Era o fantasmă, o plăsmuire a minții bărbaților pe care îi ademenea, o proiecție a unor idealuri. Nimeni nu și-ar fi închipuit ce durere avea în suflet de fiecare dată când trebuia să facă încă un tânăr să îi pice în mreje.
Mergând cu calul la pas, prin pădurea de fagi, cu Daizus alături, într-o tăcere deplină, își dădu seama câtă nevoie avea să fie iubită pentru ceea ce era... ce ar fi putut fi. La ce rost Eternitatea dacă nu putea avea parte de ceea ce negase atâta timp că tânjise să aibă. La ce rost atâta frumusețe risipită? La ce bun, dacă nimeni nu vedea dincolo de corpul ei ademenitor și de ochii care puteau fermeca orice ființă.
Ce era ea? Una dintre iele, cu trup perfect și chip ireal de frumos? Una dintre sânziene, cu gingășie în glas, eleganță în mișcări și frumusețe dincolo de puterea oricui de înțelegere? Nu era nimic din toate astea în acel moment. Era doar o tânără singură ce își plângea durerea în secret. Nimeni nu o voia pentru că era ea... Magdalina. Oare ce era dincolo de Eternitate? Ce o aștepta în lumea asta în care fusese creată, dar în care nu se regăsise niciodată? Ar fi dat oricând veșnicia, care nu îi aducea decât durere, pe o clipă în brațele bărbatului care mergea tăcut lângă ea. Părea la fel de absorbit de gândurile lui, doar că el nu o privea nici măcar o clipă.
Ochii i se umplură de lacrimi pline de amărăciune. Ea nu exista... Ea era doar un vis.
O Eternitate de singurătate, gândi Magdalina."