După ce ușa celulei a fost închisă cu zgomotul acela metalic, m-am lungit pe patul incomod. Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez că mă aflam acasă, în patul din camera mea. Parcă îi auzeam aievea pe ai mei șușotind și pe mama tușind. Mă vedeam copil, cuibărit sub pătura aspră, pe dedesubtul căreia mama așeza, întotdeauna, un cearşaf. Îl trăgeam până sub nas ca să-i simt mirosul de curat. Pe vremea aia, îmi plăcea să privesc îndelung cerul și să aștept ca întunericul să se înghesuie în fereastră. Stelele îmi erau punctele cu care mă jucam, încercând să le grupez, încât să formez diferite animale. Tânjeam după acele vremuri, în fiecare clipă a singurătăţii mele. Fusese cea mai pură perioadă din viața mea și nu o voi uita până când întunericul absolut se va așterne peste ochii mei trişti…”