Product Description
Culorile uitării este o continuare naturală a cărții Dragă inimă, migrând spre zona memoriei, a lucrurilor pe care nu trebuie să le uităm niciodată, având un accent puternic pe ideea de poveste.
“Oamenii care au rămas oameni își pot număra totuși poveștile și e mai bine decât să-și numere anii, căci unitatea de măsură a vieții nu e anul, ci povestea. Totuși, cei mai mulți nu și le numără, ci le pun undeva, într-o valiză, care mai iese din când în când, în toată splendoarea ei. Nimeni nu o vede, dar ea îți cere lucrurile și nu vorbim aici de unele materiale. E bine să trăiești. Să o faci cu uimire și cu lejeritate, cu joc si curiozitate, cu calm și iubire de orice. Să o faci cu bunătate. Să ții minte ce trebuie ținut minte.”
„Când însă aștepți ceva cu sufletul la gură și în locul acelui lucru apare cu totul altceva, nici nu știi cum să reacționezi. La început poți resimți ură, apoi, cu scurgerea zilelor, îți dai seama că nu-i rău deloc; ulterior te atașezi de lucrul la care nici nu te gândeai, ajungi să îl îndrăgești și realizezi că e chiar mai bine așa.”
Fragment
O mână de atomi. Totul se construiește și se risipește în lume. Apariția unui om dintr-un sâmbure existențial e o minune, acolo fiind comprimate direcțiile pentru formarea tuturor organelor, sistemelor și țesuturilor. Un nou organism apare din aproape nimic, crește, absoarbe informații, interacționează cu mediul înconjurător, încearcă să-și caute un sens, se umple cu povești, suferă, se bucură, înaintează din ce în ce mai greu cu aparatul locomotor propriu, dar din ce în ce mai ușor prin timpul individual. Schimbă drumuri, se rătăcește, încearcă iar și iar, dă greș, reușește, poate ajunge pe calea bună, poate nu. Se trezește într-un cerc. E mare și totuși atât de mic. Prea mic pentru a tot lua niște capitole de la început, prea mare pentru a mai exista. Tot ansamblul se stinge și, odată cu el, dispar poveștile, gândurile, conștiința. Rămâne o mână de atomi aruncată prin pământurile trecutului. Omul rămâne viu în inimile și creierii celorlalți, chiar dacă prezentul s-a despicat, s-a căscat larg și l-a înghițit aproape cu totul.
Am stat lângă mulți oameni care au murit, din păcate. M-am întrebat ce au simțit în acele momente. Am avut o dimineață ciudată cândva și-am tot încercat să-mi explic întâmplarea. Era duminică dimineața, ora 6:00. Mai aveam două ore și terminam garda. Mă sună asistentul dintr-un salon și-mi spune că doamna Z. nu mai respiră. Ajung acolo în fugă și observ linia izoelectrică pe monitor, saturația în oxigen prăbușită, pacienta în stop cardiorespirator. Nu aveam cum să o dăm repede jos din pat pentru a avea un plan dur necesar compresiilor toracice, așa că am început imediat masajul acolo, ad-hoc. Nu știu cât am apăsat, știu doar că patul nu era blocat și s-a dus într-o parte. L-a blocat asistentul cu frânele și am continuat. Pe monitor a reapărut activitatea cardiacă, iar pacienta a început să respire greu, haotic, cu inspirul blocat. Cred că un edem pulmonar acut o adusese în acea stare și am urmat protocolul pentru scoaterea din edem, pentru că plămânii erau oricum încărcați. Am tras aproape injectomatele, i-am calculat două debite pentru substanțe disctincte și am rămas la marginea patului, să o monitorizez cu atenție. Fără să-mi dau seama, probabil ca un suport adițional, îi țineam mâna pe glezna dreaptă.
Pacienta și-a revenit complet. După câteva zile se mobiliza prin salon, schimba filosofii fine cu noi sau cu ceilalți pacienți, era într-o activitate discrepantă cu vârsta sau cu evenimentul recent. Când un domn s-a răstit la fiica venită în vizită, doamna Z. a intervenit imediat: „nu trebuie să ne certăm cu nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai avem timpul necesar pentru împăcare.” Ardeam de nerăbdare să o întreb ceva. Voiam să știu dacă își aduce aminte vreo fărâmă din acele clipe în care era mai aproape de moarte decât de viață.
Voiam și totodată nu îndrăzneam să-i tulbur psihicul cu nebuna mea curiozitate. Dar când oare mă mai puteam lovi de asemenea ocazie? Am profitat de o seară, în altă gardă. M-am dus pe patul vecin gol și am pregătit cu grijă terenul, apoi am lăsat-o să-mi povestească. M-a cutremurat ce am auzit. În clipele în care se afla în stop cardiorespirator, doamna Z. cădea de pe un mal de pământ, într-un hău întunecat. Cădea cu viteză și parcă lumina de sus se împuțina. Nu avea gânduri cu viața derulată pe repede înainte, ci doar strania cădere accelerată. Cu toate astea, simțea că o parte a corpului i-a rămas sus, iar restul se lungește ca-ntr-un mecanism de tortură. Ceva o ținea de piciorul drept și, după lungi bucăți de tumulturi și pulsații în toată entitatea sa, a început un revers al căderii. A ajuns imediat sus. I-am mulțumit pentru relatare și când am ajuns acasă, m-am aruncat pe canapea să rumeg totul. Știam de numeroasele descrieri cu filmul vieții, cu tunelul, cu lumina, dar uite că aici era altfel
tortură. Ceva o ținea de piciorul drept și, după lungi bucăți de tumulturi și pulsații în toată entitatea sa, a început un revers al căderii. A ajuns imediat sus. I-am mulțumit pentru relatare și când am ajuns acasă, m-am aruncat pe canapea să rumeg totul. Știam de numeroasele descrieri cu filmul vieții, cu tunelul, cu lumina, dar uite că aici era altfel.
O cădere. O ținere de picior. Eram eu antagonistul? Am vrut să cred că nu și mi-am păstrat această idee. Cumva, cred că întregul creier încă avea conexiunile păstrate cu restul corpului și a simțit mâna pe gleznă, apoi a amestecat memorii sub avalanșa teribilă a morții iminente, inundându-se de hormoni de criză, speriindu-se cumplit sub anoxia inerentă. M-a surprins că n-a fost răvășită de amintiri, așa cum auzisem că se întâmplă. Iar căderea nu o puteam corela cu nimic, poate doar cu presiunea destul de mare cu care împingeam în torace, la o cadență înaltă.
Doamna Z. e încă în prezentul meu. Nu-i prea place în spital. Păstrează filosofii fine de viață. La un moment dat a atins moartea, dar cred că asta a făcut-o și mai înțeleaptă.