Cleopatra- Saara El Arifi

Istoria a vorbit despre mine timp de două mii de ani. Acum, vorbesc eu.
Istoricii mi-au rostit numele ca pe o insultă, pentru că bărbații nu au acceptat niciodată să fie conduși de o femeie puternică.
Dramaturgii m-au numit vrăjitoare, pentru că nu au găsit alt cuvânt pentru limba zeilor pe care am învățat-o.
Poeții au cântat despre setea mea de sânge, de parcă nu orice mamă ar da dovadă de cruzime pentru a-și proteja copiii.
Preoții au spus că sunt o anomalie pe tronul Egiptului, doar pentru că sunt femeie.
Am fost faraoană o dată, soție de două ori și mamă de mai multe ori decât au consemnat cronicile.
Atât de mulți îmi cunoașteți numele, dar nu mă cunoașteți pe mine.
Nimeni nu știe cine am fost cu adevărat.
Până acum.

„Am îngenuncheat amândoi în fața statuii lui Isis oferindu-i daruri și promisiuni. Am sacrificat o capră pe altar, sângele acesteia prelingându-se pe dalele din piatră și ajungând în bazinul gol. În seara aceea am făcut dragoste pe treptele templului la lumina lunii și a stelelor, apoi am dormit pe malul insulei Antirhodos înveliți cu o piele de panteră.
– Crezi că mai există o dragoste ca a noastră? m-a întrebat Antoniu.
– Nu. Lumea nu poate conține în același timp două iubiri la fel de înfocate.”

Soarele cade peste Alexandria ca o sentință. În port, limbile lumii se amestecă în strigăte, iar în palat fiecare pas este urmărit. Nisipul se strecoară printre coloane precum șoaptele, șterge urmele vorbelor urâte la adresa EI. Nimic nu rămâne neatins. Cleopatra trăiește într-o lume care nu doarme. Templele cer sacrificii, preoții cer supunere, iar Roma așteaptă. Fiecare jurământ poate deveni trădare, iar o regină trebuie să fie, în același timp, om, zeu și armă. Să nu-și piardă rațiunea, să nu-și piardă simțirea.

În nopțile fără martori, Cleopatra învață să lupte altfel. Iubește știind că iubirea poate distruge un imperiu. Conduce știind că o greșeală nu i se va ierta niciodată. Respiră știind că fiecare respirație va fi judecată. În timp ce Roma își pregătește victoria, Egiptul arde încet. La fel și inima Cleopatrei...

Soarele cade peste Alexandria ca o sentință. În port, limbile lumii se amestecă în strigăte, iar în palat fiecare pas este urmărit. Nisipul se strecoară printre coloane precum șoaptele, șterge urmele vorbelor urâte la adresa EI. Nimic nu rămâne neatins. Cleopatra trăiește într-o lume care nu doarme. Templele cer sacrificii, preoții cer supunere, iar Roma așteaptă. Fiecare jurământ poate deveni trădare, iar o regină trebuie să fie, în același timp, om, zeu și armă. Să nu-și piardă rațiunea, să nu-și piardă simțirea.

În nopțile fără martori, Cleopatra învață să lupte altfel. Iubește știind că iubirea poate distruge un imperiu. Conduce știind că o greșeală nu i se va ierta niciodată. Respiră știind că fiecare respirație va fi judecată. În timp ce Roma își pregătește victoria, Egiptul arde încet. La fel și inima Cleopatrei...