„Viața bate filmul și realitatea, ficțiunea.”
Așa spune o expresie pe care am auzit-o prima dată cu mulți ani în urmă și numai asta mi-a venit în minte după multe dintre poveștile adevărate spuse de Cristi Merchea în noul lui volum.
Nu, nu e o carte pentru copii – așa cum ai putea crede privind coperta. 🐉 Balaurul e o mare metaforă.
Cartea te poartă, uneori cu grație, alteori cu brutală sinceritate, de la un sentiment la altul - 🕊️ de la vrăbiuțe zburdalnice la balauri înfricoșători, de la copilărie la maturitate, 🌍 de la România la diaspora, de la comunism la anii postdecembriști.
Le-am citit pe toate cu emoție. La unele, de mai multe ori în timp ce citeam, aș fi vrut să mă opresc – au durut sau au scos la iveală realități din diaspora despre care preferam să nu vorbim. Pe altele le-am citit râzând în gând.
Nu e o lectură ușoară, dar pentru mine a fost una necesară. Realitatea diasporei nu trebuie ascunsă prin tăcere.
#MadalinaTanasa
Lectura acestor proze mici produce o adevărată satisfacție estetică și etică – plăcerea frumosului și a omeniei, cum ar spune Mehedinți. Pe de o parte, constatăm că autorul are un program precis al operei sale: înainte de ´90 și... după. Înainte de 90, zugrăvește obiceiurile, tradiția, toate cele auzite și ,,moștenite” din Soveja natală, în ,,Casa cea mare a amintirilor”, amintiri care-l urmăresc la tot pasul, peste mări și țări: ,,Înaintase baragladina în curte, se uitase la Maria, mama ei și din două cuvinte, o convinsese să-i gâcească-n palmă, trecutul, prizentul și viitoru´. Mina [fiica Mariei]stătea în picioare în fața casei mari, în timp ce țiganca și mama ei se așezaseră pe treptele din piatră. Îi deschisese oacheșa palma mamei și-atunci pe loc, se schimbase la față. Lucru care nu i-a scăpat Minei, ca și cum țiganca ar fi fost doctorul din sat, cel care alerga toată ziua cu motoreta lui rusească, pe la oameni să-i ajute, (...) dar țiganca citi în palmă sufletul și mintea mamei ei. Îi umbla în adâncuri ca un șarpe lunecos, iscoditor și scotea vorbe meșteșugite, dar grele, de viață scurtă și cumpănă mare nu peste mult timp..., în zi de vineri, de inimă neagră”. (pp. 104-105) Autorul urmărește cu măiestria unui psiholog de înaltă clasă, modul în care se formează obsesia în subconștientul fiicei și la scurt timp ,,Cumpăna țigăncii se lăsase așa cum ghicise: peste puțin timp, într-o vineri, de inimă neagră”. (p. 108)
După ´90, prozatorului i se deschid alte orizonturi, atât în ce privește viața cât și experiențele prin care trece. Marcat puternic de anii copilăriei și adolescenței, după terminarea liceului, Cristi Merchea ,,a lucrat un timp în perioada 1990-1993 în presa postrevoluționară din Vrancea și București, după care decide să emigreze”. ,,Evadează” și el în Occident, dar nu cu gândul de ,,a face bani”, ci cu gândul de a-și urma vocația – scriitor și publicist.
Povestirile pe care le tipărește în volumul de față, la capitolul ,,După...”, poartă amprenta situațiilor de viață și a experiențelor noi prin care trece. Personajele și acțiunile prezentate sunt creionate schematic, în peniță, iar deznodământul nu este uneori previzibil, construcția se bazează pe ceea numim astăzi: ,,conflictul dintre culturi”...!
În ce privește conflictul dintre culturi, emigrația post decembristă a plecat din țară cu un singur gând ,,să facă bani”, fără să ia cu ei ,,învățăturile” pentru supraviețuire, primite de-a lungul timpului, ca fiind ,,depășite”, fiind ,,bătrânești”, dar vorba lui Mehedinți ,,Nu cartea învață pe om, ci munca”. Aproape toate cele 28 de povestiri ,,după...”, au morala în pragul de sus sau la mintea cocoșului: ,,N-a durat mult însă. La doi ani a căzut Ceaușescu. S-a terminat. Dar tovarășul Munteanu ne-a rămas în minți și suflete. Fusese un domn. Mare domn!”. (p. 234) sau ,,Linjeam și plânjeam”; ,,Omul negru” etc. ,,-Mai sunt proști din ăștia, așa ca el, pe la voi, reluă carabinierul după ce sorbi o gură de cafea. -Eheee, omul e de la țară, onest, apuntato. Ca el sunt mulți și muncesc serios, de asta și-a lăsat familia acasă. Pentru un ban cinstit. Că dacă rămânea în țară, trebuia să se combine cu hoții de acolo. Se vede că nu-i de el”. (p. 183)
Cristi Merchea ne pune în față două oglinzi, a Vestului și a noastră și ne îndeamnă să le privim fără prejudecăți, căci numai așa putem afla adevărul despre ,,pomul lăudat”, dar și despre metehnele noastre pe care uneori le ascundem sub preș.
Cașul – mica ciupeală, ,,Da´ aici ne deranjezi, ne bați în poartă...”, refuzul supunerii la reguli precise.
Povestirile Cu Sfinții Petru și Pavel sub masă și Pomana de la nouă dimineața, autorul pune sub lupa umorului ,,depreciativ” două întâmplări despre care nu se poate să nu ne scape un gest de ironie oricât am fi de ,,înțelegători” cu cele lumești. Pomana și hramul unei biserici creștine sunt două evenimente solemne la care nu ai voie să te comporți ca atare, atât preotul cât și mireanul, care are în suflet toată coloana fără sfârșit a moșilor și strămoșilor.
Întrebarea ,,Așa le faceți voi, românii, femeilor voastre?” – titlul unei povestiri –, cu caracter general, acuzator și ironic, se întoarce ca un bumerang împotriva celui care a gândit-o și a spus-o în: Așa le-or face italienii, soțiilor lor?
Și exemplele pot continua, dar lăsăm cititorului plăcerea de a descoperi tainele povestirilor lui Cristi Merchea și pățaniile primei generații de emigranți postdecembriști.
Prin scrierile sale, prin activitatea publicistică, dar și prin masa critică pe care o poate genera în jurul numelui său, Cristi Merchea poate deveni un real reprezentant al emigrației românești actuale. De asemenea, îl sfătuim pe prozator să-și facă ,,ancore” în străinătate, care să-i promoveze numele, așa cum a procedat Panait Istrati (Romain Rolland, Henri Barbusse, Nikos Kazantzakis). Îi dorim succes pe drumul ales!