Noaptea strugurilor amari
Încă de pe vremea copilăriei mă întrebam ce minune se petrece la cumpăna dintre ani, ce rotiţă învârte destinul fiecăruia, lăsând locul SPERANŢEI, ce duh pluteşte în aer şi dezleagă chingile celor 365 de zile, şi tot atâtea nopţi aruncate pe umeri, pe frunte şi pe tâmple. Nu am găsit răspunsul, dar am descoperit o dâră care să mă facă să înţeleg abia spre asfinţitul vieţii că suntem datori să trăim. Fiindcă veni vorba despre copilărie, îmi aduc aminte de obiceiurile noastre care ne umpleau existenţa. În noaptea de Anul Nou, în inima Olteniei, prin anii deceniului al şaptelea,al secolului trecut, mamăăăăăă, o veşnicie de timp, se adunau fetele cărora abia le crescuseră merele din piepţi, căţelandrii care descoperiseră că viaţa ar putea fi altfel lângă ele, şi se puneau pe ghicit. Gazda, care mai tot timpul era o femeie care avea o fată de măritat şi se ocupa de toată treaba, avea grijă să nu fie mai mulţi de 9, patru fete şi cinci băieţi, tot ea se ocupa de ascunsul lucrurilor care trebuiau ghicite. Se adunau toate căciulile din casă, nu înainte de a ne goni pe prispă, nu cumva să tragem cu ochiul şi să „nimerim” ce ne convine, altfel se rupea vraja şi nu mai însemna nimic toată povestea. Mişcarea asta ne plăcea, mai mult nouă, băieţilor, astfel aveam o posibilitate nesperată în a mai fura un pupat, fără să chirăie vreuna, de teama „maşterii” din casă. Tăceau mâlc...şi atât. Norocul ţi-l „tragi” cu mâna ta, zicea femeia, fără să ştii, cum îl tragi, aşa îl ai. Ne cam înfricoşam noi, dar aveam o viaţă înainte pentru a-i descifra taina..Abia după miezul nopţii aveam voie să ridicăm fiecare câte o singură căciulă, fără îngrămădeală, pe rând, nu cumva să punem doi mâna pe aceeaşi căciulă. Dacă se întâmpla şi lucrul acesta, tot anul cei doi erau sfădiţi din te miri ce.După ce toate căciulile erau ridicate, iar noi cu obiectele în mână, femeia se punea pe „tradus” fiecare lucru. Bani, lână, oglindă, pieptene, boabede grâu, o carte, un cuţit, căcăreze de capră.. Fiindcă femeia cu pricina se duse de mult pe partea cealaltă a lumii, încerc eu să „traduc” însemnătatea lucrurilor de sub căciulă, în ordine enumerării, pentru a vă scuti de...repetiţie: noroc, alesul sau aleasa aveau să fie mai bătrâni, curvari, fără dinţi, bogaţi, deştepţi, curajoşi, fără niciun Dumnezeu. Ei bine, pentru cel care trăgea de sub căciulă boabelede struguri, gazda schimba vorba şi-i zicea că la anul poate va trage altceva. „Norocul” meu a a fost să trag vreo câţiva ani la rând lacrimile soarelui, ale pământului şi ale omului năduşit sub arşiţa vieţii şi nimic nu părea că ar fi însemnat ceva, până când...
Uitasem de lucrurile astea pe acoperite de peste 40 şi ceva de ani, când , în noaptea de Anul Nou, mă aflam într-un loc care-mi permitea să stau de vorbă cu mine însumi, cineva de la celălalt capăt al „firului” mă întreba dacă am luat cu mine şi cele douăsprezece boabe de struguri, tot atâtea dorinţe pentru anul viitor. Nu mă mai gândeam că, după o viaşă de om, sau mă rog, o bună parte din ea, sunt pus din nou în situaţia de a-mi lega destinul de câteva boabe de struguri. I-am răspuns că, în loc de boabe, voi rostogoli în barbă tot atâtea picături de rouă, mari şi sărate, dulci şi amare, pentru tot ce nu am putut face în anul trecut, în anii trecuţi, pentru neputinţa de a fi în locul şi la timpul potrivit să împiedic răul făcut... Dar asta este o altă gâscă în altă traistă, să lăsăm sentimentalismul egoist din rândurile de mai sus şi să ne strecurăm la masa celor fără de ACASĂ, plecaţi în lume pentru ceva mai bun, să facem oalmele căuş ocrotitor pentru toate lacrimile picurate de dorul de toate. Aici, pentru noi, boabele de struguri nu sunt altceva decât roua ochilor cu care spălăm neputinţa de a fi altfel. Suntem biete statui mişcătoare , albite pe alocuri de sclipirea banului trudit din greu, goale definitiv de mirosul ţărânii de acasă. Asta este, să le vărsăm pe toate, până în secunde 12 ale anului trecut, iar pentru urmăoarele secunde, tot 12 la număr, să ne gândim la via care coace alte boabe pentru anul viitor, poate în ele vom răgsi ceva care ne lipseşte de mult...PE NOI ÎNŞINE1
Nu ştiu ce se intâmplă în noaptea dintre ani, dar gândul mă duce exact acolo unde nu-s, şi retrăiesc crâmpeie de viaţă care s-au dus. În timpul celorlalte nopţi nu-mi aparţin aşa cum îndrăznesc să mă am la ceas de cumpănă astrală. Să mi se tragă de la dorinţa de mă împăca oarecum cu situaţia actuală sau de la visele încercuite pe care nu le-am putut trezi la realitate¬? Câte puţin din fiecare, să-mi ajungă doar să iau aer în piept, să fumez un chiştoc de timp şi s-o iau pe brazda trasă de destin. Se spune că, pentru a ajunge unde vrei, nu trebuie să mergi pe drum, să-ţi faci cărare singur, cu o condiţie, să laşi dâră în urma ta. Stau şi mă întreb, aşa ca prostul satului sorescian, oare mai ştiu ce inseamnă „drum” după atâta colind prin mărăcinişuri puse de-a curmezişul vieţii, am oare în minte imaginea reală a unei poteci, măcar, cu care să pot face comparaţia intre ceea ce sunt şi ce aş fi putut să fiu?
Nu m-am regăsit suficient de mult pentru a avea curajul unui răspuns. Nu sunt egoist, să vreau totul pentru mine, sunt doar un pic mai realist decât în urmă cu şase ani când am decis să fac lungul pelerinaj la Porţile Europei. Dacă Sorescu jinduia să vadă Craiova din car, eu nu mă pot socoti atât de norocos, el a văzut-o, eu încă mai orbecăi în ceaţa aşezată pe ochi de către neaverile poveri. În urma cu un an aduceam vorba despre strugurii jertfiţi în ultimele 12 secunde ale anului ce se grăbeşte spre... apusul nostru. Mă întreb, cât de mare trebuie să fie procentul de zahăr din ele pentru a acoperi amăreala aşezată pe limba crăpată de atâtea înghiţituri în sec? Dacă în tot cursul anului am strâns în palmă şi sub tâmple toată sarea pământului, ultimele 12 secunde nu pot să fie decât sărate! Nu am reuşit decât să mă învârt ca un căţel în jurul cozii, lingându-mi din când în când rănile ruginite de tăcere, de speranţe răpuse de indiferenţa celorlalţi..