Mi se dăruia de fiecare dată cu fiecare părticică și cu fiecare atom. Cu fiecare fibră din buzele nesfârșit de roșii…
Mă privea mereu ca pe unicul bărbat existent.
Probabil, pentru ea, asta întruchipam. Și în momentele în care eram același trup, pe buze avea mereu un murmur: era numele meu. Și acesta îmi suna în urechi mult mai încet decât și‑ar fi dorit ea să‑l aud.
Știa să tremure sub privirea mea, dar nu de frică, ci dintr‑un fior care se năștea spontan atunci când îi admiram pielea, sânii și gura care mă sorbea de fiecare dată ca pe cea mai fină șampanie. Ne iubeam într‑un mod spontan, de fiecare dată când ne întâlneam, fără să mai întrebăm nimic, fără să ne mai cerem voie… Era un acord total, tacit, ca un contract pe care îl semnam amândoi, de fiecare dată, printr‑o simplă privire.
De fiecare dată a fost la fel: o pasiune mistuitoare care nu‑și pierdea intensitatea pe măsura trecerii timpului. Povestea s‑a terminat, însă, ca energia dintr‑o baterie ce refuză dintr‑o dată să mai alimenteze cu viață angrenajul pe care îl punea așa de frumos în mișcare. Fără să anunțe asta, dinainte, printr‑o încetinire… Printr‑un repaus. S‑a terminat cu un telefon și câteva cuvinte reci, spuse la repezeală.
Ea nu era a mea. Nu a fost niciodată!”
„Amantele n-au nicio vină?” – fragment
